Mă învăluie un sentiment de teamă, cu fiecare clipă
simt cum coboară o idee ce nu se lăsa sufocată de încercările absurde pentru a
o alunga. Încerc să mă rup de realitate prin iluzii iar lumea din jur mă
sufocă. Exist pentru a exista evitând pe cât posibil contactul cu realitatea.
Neg orice contact febril, orice atingerea cadaverică a lumii, izolându-mă în
gânduri reci. Bat câmpii încercând să mă detașez, dar nu reușesc decât să rup
tăcerea liniștii ce se înfiripă în corpul bolnav pe care îl port.
Nu știu cât am să mai pot face față tremurului. Ochii
îmi sunt injectați de salivă privirilor pe care mi le arunc din oglindă pătată
de lumină, reneg absența unei imagini pacificatoare înecându-mă în abstract, de
dragul tatonării prezentului, de dragul prefacerii sale în trecut, în speranța
că lumea se dizolvă încet în jurul meu. Sau poate o dizolv eu, încerc, dar dau
greș cu fiecare gură de aer, să mă vindec de o dorinţă distructivă, auto
distructivă. Reneg o vindecare pentru că vreau să nu mă integrez, să mă supun
și să înțeleg doar ce vreau eu să înțeleg sau doar ce accept.
Nu are rost să
absentez, să fug, căci nu am unde, nu am cum. Sunt prins în piele, în
carne, în oase. În saliva privirilor din geamul de pe perete. Văd ce nu înțeleg
și înțeleg doar ce nu vreau să văd, deduc, creez, formez iluzii.
A trecut din nou de miezul nopții. Dar de data
aceasta ceasurile m-au prins citind. Se aproprie de orele trei, iar somnul nu
îşi face simţită prezenţa.
Cu fiecare clipă simt usturimea
oboselii dar gândurile nu îmi dau pace. Nu sunt gânduri rele, dar nici bune,
doar gânduri, ideii; diverse. Toate îmi umplu fruntea şi o încreţesc.
Anii au trecut, nu mulţi, peste
chipul meu. Ani plini de întrebări şi frământări, ca orice om, nimicuri.
Adânciturile de pe frunte şi privirea bătută adânc sub proeminenţele
sprâncenelor sunt dovezi ale trecerii.
Am sărit, nu de mult, în a doua
jumătate a anului în drum spre douăzeci şi trei. Abia douăzeci şi trei de ani,
nici ăia împliniţi până la capăt şi deja am fruntea încreţită. Mă opresc din
când în când în faţa oglinzii lăsându-mă lovit de privirea încruntată a unui
chip pe are îl cunosc dar nu îmi amintesc de unde şi când am ajuns să îl
cunosc.
M-a prins, iarăşi, ora târzie, ora
la care doar câinii mai fac mişcarea nopţii ori câte un amărât rătăcit de
soartă ori de văpaia alcoolului.
Pierd zile aşteptând impulsul, acea
zvâcnire să fac şi eu, în final, ce trebuie făcut. Seninătatea unei absenţe,
ceva ce seamănă cu nepăsarea, mă macină...ba urât, ba frumos.
Un gând cald şi calmul mă învăluie
şi simt cum, parcă, totul se va aşeza, poate, cândva. Un gând ce mă amorţeşte.
Am atins, cred, definitiv, iarăşi
cred, puritatea eliminării instinctului de realitate, instinctului de prezent
sau mai bine zis, am învăţat să refuz realitatea, chiar dacă sunt conştient de
ea. Mă macină frustrări ce s-au adâncit în fiinţa mea, atât de mult, încât mă
tem că nu mai pot trăii fără ele.
M-au prin iarăşi ceasurile târzii,
dar citind de data asta, nu contează ce, ori, poate contează, dar... pentru
cine?
E supărător, cum de fiecare data
când mâna îmi prinde gândurile, ochiul drept insistă să înceteze. Mă gâdilă, mă
mănâncă, api mă ustură. Încerc să îmi controlez dorinţa de a îl smulge, până
acum am reuşit.
Ce face oboseala din om, în
jumătatea nopţii, singur, doar el şi cei ce dorm, presăraţi din loc în loc de
alţii ca el, cel ce nu doarme. Deja am început să arunc prostii în rânduri,
când tot ce vroiam să spun e că... Te iubesc, Sildra! Iar gându-mi e la tine în
neştire, iar sufletu-mi, dacă am, pe-al tău îl caută.
Iar m-au prins ceasurile târzii, dar
de data asta citeam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu