Cu fiecare fir de iarbă ce răsare
prin bolovani și ramuri putrezinde, se naște o sclipire de-un astral grotesc ș-apoi
se stinge-n dulce ignoranță.
Privește! Pentr-o clipă gardul
strâmb prin gemul picurat cu urme de vopsea și dincolo de el ai să vezi un maldăr
de: gâște, bolovani și mult pietriș.
De-ar fi să zacă-n versuri,
aceste rânduri, ca un poem prostit de-atâția ani, ar vine un poet suit pe scară,
la brâu purtând un critic nemâncat. Ș-ar arăta cu degetul spre gardul ăsta, și
ar găsi cu mare ușurință, grămad' de sensuri cu-n sens absurd deconcertant.
E gardul meu, al tău și-i strâmb
de timp, de ploi și de zăpezi ce, poate, au căzut. Și-i strâmb și putrezit și,
poate, stă să cadă. Prin geamul picurat cu urme de vopsea, noi, l-am văzut.
Și e vopsea pe geam căci o bătrână,
sau un bătrân, când l-au vopsit, de bătrânețea lor a sură nu s-au gândit sau
poate n-au putut, s-acopere cu-n ziar.
Și dincolo de gard e-un maldăr,
de gâște bolovani și mult pietriș, și e folclor sau poate nu-i. C' aşa a spus
un tânăr prea student ce-i pe la Cluj. Că nu-i folclor și că folclorul e de la
cei ce au făcut să fie. Și, nu ţărani sau oameni ce pământul în bulgări îl
prefac.
Folclorul e-mbâcsit cu iz politic și
politica e salvată doar cu poezie, căci "poezia este prin excelenţă o metodă
politică; şi, din nefericire, este ultima metodă politică pe care o mai avem la
îndemână. Dacă nici ea nu reuşeşte, nu mai avem nici o speranţă. Dispărem sau
ne întoarcem acolo unde ne aflam acum multe sute de mii de ani."[1]
Şi gardul strâmb ce stă să cadă,
pătat prin geam şi pete de vopsea e rezemat de gâşte, bolovani şi mult pietriş.
Şi dincolo de el e-o mare curte, cu mult, mult praf, cu un hambar, ce nu cred că
mai are grâu. Ş-apoi, iar bulgări de pământ. Dar, că sunt bulgări ei nu ştiu, şi râd şi iarba printre
ei şi bolovani se-nalţă.
Şi, dragul meu poet se-apleacă, încătuşat
de-un critic muribund, d-asupra firelor de bulgări ce-au răsărit din iarbă de pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu