O vale întreagă

După aproximativ 20 de coli aruncate, pline de mâzgălituri peste mâzgălituri, după ce am trecut de la creion la pix apoi la stilou şi invers, încercând să pun negru, albastru sau gri pe alb, o oricât de vagă tentativă de proză de orice fel,  cad în cotidian și îmi las degetele pe tastatură rajniței de care, până acum am uitat că mai poate fi folosită, de mai bine de un an de zile, şi pentru altceva înafară de internet, jocuri şi filme. Mă găsesc vinovat de o lene macabră pe absolut orice plan, în afară de obişnuitele plăceri umane, mai mult sau mai puţin vicioase.

Tot din plictiseală, sau poate din dorința de a retrăii ceva, ce poate am uitat, am dat peste, tot  pe rajnită, fotografiile unei plecări de pe la începutul anului curent. O plecare ce a fost, sincer, mai mult o invitaţie, pe care am acceptat-o fără măcar să mă gândesc o secundă. Bine, poate am staţionat puţin pe o dată a plecării.

O invitație înaintată spre mine de către un drag şi bun tovarăş, şi nu am să explic de ce am folosit tovarăş în loc de amic sau prieten, ce avea o idee şi a vrut să mă alătur acestei idei. Un drum spre Valea Jiului, cu mai multe scopuri, printre care şi recreerea.

În afară de o dată a plecării, pe care, spre ruşinea mea am amânat-o aproximativ 2 săptămâni din motive diverse, restul a fost coordonat de tovarăşul meu. Am plecat din București pe 24 aprilie, anul curent, din care nu a mai rămas mult, şi ne-am întors, tot în București pe 28 aprilie, acelaşi an, ca să nu creez iluzii. Acum, că stau și mă uit la dată îmi pare puţin, 4 zile, ţinând cont ca drumul  din București în Petroşani, cu oprire în Târgu Jiu,  ajunge la un număr semnificativ de ore, care spre norocul meu, în tren, se duc uimitor de repede.

Nu eram străin de zonă, am mai bătut acest drum, dar pe altă rută. M-am găsit, la un moment, precum un copil idiot, shlizându-mă şi gesticulând, râzând parcă apucat de vreo maladie din secole trecute, la, permutaţi-mi, dinozaurii de cărbune. Spre ruşinea mea, tot ce îmi amintesc , la nivel teritorial, este că asta se întâmpla undeva până în zona centralei termice de la Rovinari,   un adevărat titan.

Ajunși  în Târgu Jiu, pe o vreme numai ”bună” de stat pe drumuri, am avut plăcerea să văd orașul așa cum trebuie,cu explicaţii şi detalii de origine culturală și istorică. Apoi a urmat,poate este ciudat că mă opresc aici mai mult decât la drumul prin oraş, dar ce să fac, schimbatul țoalelor ude în gară, urmat de un ceai de muşeţel şi o ţigară, pe peron în așteptarea trenului.

Tot trec prin poze, mă tot uit, încercând să pun în ordine imaginile, şi să îmi creez, mai bine zis să recreez un șir al povestirii. Îmi aduc aminte destul de clar gara din Petroșani, mare şi udă, căci vremea de la Târgu Jiu s-a ținut după noi. Ușor, prin ploaie am găsit cazare, undeva în centrul oraşului. Au urmat câteva ore de odihnă, şi uscare, apoi câteva beri la un bar pe care nu am să îl uit prea uşor. Cu numele ”Barock„ , nu cred că este nevoie să intru în detalii, cel puţin nu acum,  am revenit la atmosfera localului în zilele următoare.

Întreaga călătorie, a fost un zbucium, nu spun asta în scopul dramatizării, dar a fost cu adevărat un zbucium al realităţii mele, o realitate ce a trecut dincolo de sticla ecranului sau foile unui ziar, cu sau fără statistici. Am văzut, am simţit, am intrat fizic în contact cu rezultatul sau cauza statisticilor. Pentru prima oară m-am simiţi ignorant. Spun asta acum spre a mă pregăti pentru a doua zii a excursiei noastre.

ANINOASA

În zori, adică atunci când ne-am trezit, am luat drumul spre Aninoasa, un oraş minier de pe lângă Petroşani, ce din iunie 2013 pană în 2016 va fi în insolventă.  Insolventă, atunci nu am conştientizat exact ce înseamnă un oraş intrat în insolventă, cred că nu știam exact ce înseamnă insolventă, recunosc. Când am auzit, am întrebat ce înseamnă asta, și am primit un răspuns pe care, la momentul respectiv nu ştiam că nu îl vreau. Un oraş în insolventă, nu știu ce aș putea să mai spun.

Am făcut o plimbare, ne-am concentrat mai mult pe zona minei, sau mai exact pe zona unde erau fostele clădiri administrative și actualele ruine ale clădirilor administrative. Admirând construcţiile, am cunoscut un domn(al cărui nume nu mi-l amintesc) ce își plimba cățelul. Un fost miner, pensionat înainte ca totul să o ia la vale, ce a avut bunăvoinţa să stea cu noi de vorbă și să răspundă întrebărilor tovarășului meu. Eu am fost mai multe cu scop decorativ, poate eram sub influenţa volumului mare de informaţie, sau pur şi simplu prea tâmpit să pun vreo întrebare.

Am plecat mai dezorientat decât am ajuns, aveam şi încă am o mie de întrebări pe care nu ştiam să le formulez, majoritatea conţineau, ”ce?”, ”cum?” și ”de ce?”. Drumul de întoarcere l-am făcut o bucată bună pe jos, privind la casele tipice zonei, mai noi, mai vechi, stresându-mi companionul cu tot felul de întrebări.  Nu am putut să nu mă gândesc la oraşul meu, la momentul acela nu am dat importantă. Îmi dau seama că, poate, șirul ideilor mele, acum nu  este prea clar, și poate ar trebuii să încerc să explic puţin dar mă tem că nu pot sau nu știu sau amândouă. Ce e de explicat, un oraș minier cu zăcământ pentru o grămadă de ani, în care s-a încercat investirea unor sume frumușele pentru un muzeu al mineritului, nu putem exclude autenticitatea exponatelor, ce nu avea cum să de greș, a fost trecut în insolventă.

În autocar, înapoi spre Petroşani , ros de foame, am încercat să opresc fluxul  gândurilor, promițându-mi că am să mă întorc la ele. Până acum, cam asta e toată întoarcerea mea.

LONEA

Un oraş ce îmi aduce aminte de casă,la un nivel aproape palpabil, un Câmpulung al copilăriei, în care încă se vedeau urmele şi resturile unor vremuri trecute. Pus parcă la limita dintre ce  a fost şi nu va mai fi. Oraşul  se ţine strâns, conştient, poate, de faptul că nu va mai rămâne nimic după. În afară de politică și mai ştiu eu ce circumstanţe mai mult sau mai puţin legale.

O plimbare până la mină, pe o linie de cale ferată, jumătate îngropată în cărbunele ce se scutura de pe cărbunarul care trecea din 6 în 6 ore. O locomotivă mică ce trăgea după ea 6 vagoane pline ochi. Mergea încet, pe linia ce era mai mult sub pământ decât la suprafaţă. Aşezaţi pe culmea dealului, sorbind peisajul, privind în jos spre activitatea de suprafaţa mă lăsam furat de gigantismul turnului pe care scrie, cu litere gri, mari: LONEA. Nu am putut să ne abținem și ne-am oprit pe la depoul pe care l-am întâlnit în drum spre mină. În fața unei uşi verzi de lemn era un domn pe la aproximativ 50 de ani, într-o salopetă albastră, cu mâinile adânc înfipte în buzunare ce se uita, parcă așteptând pe cineva sau ceva,să vină de  peste drum.

Ne-am oprit o secundă, ne-am sfătuit și în final am prins curaj și l-am întrebat ce se află în clădirea din spatele lui. După câteva ezitări, câteva întrebări și răspunsuri omul a hotărât să ne poftească dincolo de ușa verde, unde am dat peste 4  locomotive diesel uriaşe. Modele vechi ce erau ținute pentru piese. Am impresia că una singură mai funcționa. Au urmat ore bune de discuţii, poveşti şi explicaţii. Curiozitatea mea s-a limitat la uriaşii de metal, la strungul din atelier, din nou m-am trezit un copil mare cu o mulţime de jucării la care aveam voie doar să mă uit, dar și așa era extrem de entuziasmat. Discuţiile au continuat până aproape de înserat, poveşti de tot soiul, amintiri, sub luminar unor ochi ce trădau un amestec ciudat de regret şi resemnare. Am plecat, cu gândul să îl revedem în ziua următoare,  lucru ce nu s-a întâmplat. Dar asta este o poveste ce ţine de un alt fir, mai bine povestit, nu de mine.

Ziua s-a terminat cu o bere sau cinci, sau cel puțin până cam pe acolo am numărat, indiferent. Pe la 4 dimineaţa, stăteam de vorbă cu doi domni membri ai poliţiei orașuiul Petroşani. Erau curioşi de ce stăteam  în faţa hotelului rezemat de fântână. După un schimb amical de opinii, în care au fost ferm informați că vorbesc la telefon,  unde sunt cazat, de ce stau acolo și de ce nu am actele la mine, am fost politicos rugat să mă așez pe bancă, plasată puţin mai la dreapta. Apoi au plecat urându-mi o seară bună. Evident acelaşi lucru le-am urat și eu.

A treia zi ne-a întâmpinat cu soare, am luat trenul, cam pe la 9 şi 15 din Petroşani până la Pietrele Albe, iar de acolo pe jos, în aval pe Valea Jiului până la Mânăstirea Lainici. Un peisaj fantastic, râuri și cascade la fiecare pas se vărsau în Jiul și așa înspumat. Câteva echipe de la drumuri și poduri, reparau drumul și podurile. Dumul a fost lung, dar am ajuns la mânăstire, cu ceva întârziere. Spun asta pentru că aveam în plan să luăm înapoi un anume autocar spre Petroşani pe care nu că l-am pierdut, dar am ajuns în acelaşi timp cu el, și, mai mult spre beneficul meu, am hotărât să îl luăm pe următorul. Am vizitat mânăstirea, nu sunt eu printre cei pioși, și nici cu cele sfinte nu prea le am, dar cu mâna pe inimă pot să spun că Lainici este una din cele mai frumoase mânăstiri de  pe pământurile astea.

Ne-am hrănit câteva ore cu câte un covrig, apă și una sau mai multe ţigări. Până a sosit următorul autocar. Acu’ nu zic, că, apa, țigările și covrigii nu ţin de foame, dar cum am ajuns în Petroşani ne-am oprit în piaţă, și am ajutat o cârciumă să scape de câțiva mici de sebeș şi vreo doi virsli, nu cred că mai are rost să specific că am dres setea cu o Hațegana. A urmat o zi de odihnă, pe cât se poate de meritată.

Am avut plăcerea să mergem la o întâlnire a clubului echipei Jiul-Petroșani, galeria şi jucătorii, o strângere de fonduri pentru a susține echipa. O seară faină, cu un număr de iluzionism, și o licitaţie ce a avut în compoziţie câteva obiecte extrem de valoroase pentru un cunoscător și iubitor al sportului. Aici am aflat de meciul ce se va ţine exact în dimineaţa zile următoare, și, pentru că nu se putea altfel,  am zis că trebuie să mergem. A fost o experientă extrem de faină, am călcat pe un stadion cu o istorie fantastică, am stat de vorbă cu galeria, am intrat pe stadion, după meci, am făcut poze, iar apoi ne-am îndreptat spre oraș.

            Ultima zi, de dimineaţă am avut plăcerea, prin intermediul  amicului și tovarășului meu de călătorie, să îl cunosc pe scriitorul Dumitru Velea, un om cu e personalitatea extraordinară și o minte cel puţin pe măsură. Am mers  împreună cu dumnealui la Petrila, tot pe lângă Petroșani, la casa sculptorul Schmidt, unde, parcă paralizat, am admirat frumuseţea lucrărilor sale. O exprimare a cultului mineritului cu tot ce a însemnat și înseamnă pentru artist, un fel de emanaţie palpabilă a zonei şi a culturii locale. Am stat de vorbă cu fiul sculptorului. Din nou, pierdut în povești și imagini am sorbit, mut, cuvintele domnilor adunaţi în jurul mesei, ameţit de mirosul de cafea şi fum ce plutea uşor prin cameră.

Cu părere de rău am părăsit Valea Jiului, am lăsat în urmă oraşul Petroșani, dar am luat cu mine amintiri pe care am să le păstrez zece vieţi. Fiecare om, are în afară de propriul său oraş, sat sau loc de vatră, un loc de suflet, sau în cazul meu, o vale întreagă.

Aceste ultime rânduri le cobor  pe alb cu gândul la gară orașului în care am încercat să fumez ultima țigară și, cu speranța că mă voi întoarce cât se poate de repede pentru a mai stinge încă un chiștoc, pe talpă bocancului, în Vale Jiului.