Alb-roşu

Sunt pest tot, îi vezi când intrii la metrou, când ieşi, când stai în statie şi aştepţi autobizul, când te duci la facultate, cand pleci; sunt peste tot. Nu te oboseşti să te uiţi la feţele lor  înroşite de soare sau de vânt, la privirea obosita ce se luminează atunci când te apropii de masa lor, ba de cele mai multe ori te enervezi ca au fost indiferenti, nesimţiţi sau ţi-au vorbit nu ştiu cum. Pentru tine sunt simplii vanzători de chilipiruri, podoabe şi sezonier marţişoare, fie ele clasice ori moderne, din lemn sau aurite, ei sunt mereu aceeaşi, vânzătorii din spatelele mesei mereu amabili, puşi pe glume, pe bancuri, dispuşi să îţi gâdile orgoliul doar să cumperi ceva.

Tocmai ce vine luna martie şi parcă s-a spart conducta de tarabe, sunt mai multi ca niciodata, şi şunt acolo să îţi vândă clasicul, românescul, ornament de sezon, mărţişorul.

Îi vezi acolo alineaţi parca pentru apel, de dimineaţa până seara târziu, ajung să devină decorul străzilor, dând la lopata, luptându-se cu mormanele de zăpada, golind trotuarele de maldărele cenuşii în dorinţa de a-ţi permite ţie să treci, să admiri şi să cumperi podoabele alb-roţii, verzi, albastre, galbene, etc.

Tu îi vezi pe ei aşa cum vrei, sau mai bine spus, nu îi vezi. Ce, ai timp să te uiţi la fiecare ulucă din gard, la fiecare pom , ori stâlp? Sunt utili atunci cand te trezeşti ca nu ai luat mărţisor mamei, bunicii, prietenei, atunci când realizezi ca ai zece colege, ierlevant.

Ai încercat să îţi imaginezi cum te  văd ei pe tine?

Am facut-o eu, ba mai mult m-am alaturat „decorului”. Două săptămâni am decis, constrâns de împrejurări, student fiind, să trec în spatele mesei, să zâmbesc prieteneşte dupa mai bine de opt ore de stat în frig, cu picioarele îngheţate şi buzele crapate, tuşind sec în timp ce inventeam paşi de dans.

Pornind de la o simplă curiozitate, pe principiul „de ce nu?”, si încălzit suav de un sentiment  financiar, am luat geanta plina doldora de marţisoare şi bijuterii aurite, că nu se putea cu altceva, într-o mână, masa pliantă în cealaltă, şi m-am îndreptat spre locul indicat de şeful meu, să nu se creadă ca m-am apucat să vând marţişoarele vechi ale mamei mele, sentimentul financiar nu era chiar atât de puternic,  în spatele gurii de metrou de la Titan, lanagă gardul parcului, pe locul doi.

Prima zii a fost absolut  împodobită, după deşteptarea de la ora şase, mancatul pe fugă, ţigarea pompată pana la staţia de RATB, unde am stat cam douăzeci de minute în frig, m-am îngesuit între cetăţenii la fel de matinali. Ajung la atelier, îmi iau marfa în primire, semnez tot ce aveam de semnta, foi pese foi,că e legală treaba, hop în trei sute unsprezece şi cobor la Titan. Am ajuns, să înceapa comerţul! Doar că eram doar eu acolo, nici un alt frate de breaslă, zăpada cât caru, ce era să fac? L-am sunat pe şefu’, am fost instruit să mă aşez unde cerd ca ar fii mai bine până vin şi alâţii şi să îi dua bătaie.

E bine, m-am pus exact la intrare, în faţa chioşcului de ziare, şi cum stateam eu acolo, cu masa întinsă, aranjând podoabele, plasând preţurile, şi toate cele, apar doi stimaţi, pardon, un stimat şi o stimată, de la poliţia locală.

„-Că ştiţi, că nu aveţi voie să vindeţi aici”.

„-Ba să ştiţi că am,.”

Şi dau cu actele în ei, ţeapă...mie, îmi lipseau câteva hârtii şi mi-au expus opţiunile, ori plec ori îmi saltă marfa. Mârâieli, înjurături, câteva blesteme din străbuni, două trei salutri de imagineţie,în care le făceam stimaţilor masa guler, mă liniştesc.Acu’ dă şi strânge, mergi la atelier, lasă troacele, mergi acasă.

În final s-a rezolvar şi mi-am luat locul, am pus masa şi dă şi vinede, floricele, ghiocei, bugheţele, bumburuţi, şi câte şi mai câte, de am început să le visez noapte, ba cred că de câteva ori un şnuruleţ alb-roşu, dăla simpatic, mă strângea de gât.

Trecem peste, au trecut zilele, ne-a bătut vântu, ne-a ars soarele şi cel mai fain am privit strada de dincolo de masă. Am văzut oamneii aşa cum nu am crezut că pot fii, simpatici, idioţi, stresanţi, calzi, inţelegători, frustraţi. O mie de priviri, milioane de cuvinete, sute de mii de gânduri, de nevoie, de iuzii, toate scrijelite adânc în glasul lor, mersul lor, până şi felul în care scoteau banii din porfofel, geantă sau buzunar. Cupluri frumoase, urâte, copii, mame, bătrâni, taţi, fiecare purta uniforma rancului său.

Am simţit căldura străinilor, bunăvoinţa celor ce sunt în competiţie cu tine. Eram colegii  ne ajutam, săream unu pentru altul, şi toşi duceam o lupta cu tine şi pentru tine. Te uram atunci când erai nesimţit şi trăgeai de masă, ne enervai când erai prost şi întrebat cât costă atunci când preţul era chiara acolo, te dispreţuieam când erai bădăran, dar indiferent, te serveam cu zâmbetul pe buze.

Nu vreau să dansez în valuri, să trec de la profund la ironic, pur şi simpu spun cum m-am văzut în aceste săptămâni, cum ne-am văzut, căci imediat ce trece doi martei, redevin tu, şi poate am să fiu la fel de bădăran, sau poate nu.

Mă bucur că am fost acolo, mă bucură să ştiu că strada are două feţe, dar cel mai tare mă bucur că cel mai mulţi dintre voi nu aveţi habar la ce mă refer, ciţişi aceste rânduri pentru ca e deja  prea târziu să vă opriţi, ori pentru că sunteţi curioşi ce şi cum.

Şi, ca să trag o linie, trebuie să spun că e mai blând decorul străzii din faţa mesei, mai cald, mai liber, dar mult mai amuzant, mai viu şi mai simpatic din spatele ei.

Celor ce au trecut pe la Titan, şi m-au văzut, vreau să le mulţumesc că nu s-au oprit să mă salute, eram ocupat, nici eu nu v-am văzut.

 "Vorba Vine" Martie 2012