Miros de fum,borhot şi ceaţă...

    Pășind prin bălțile lui Ianuarie, bălți formate în urma mai multor zile, aș putea spune toride pentru perioada asta, pe undeva pe lângă Spitalul Universitar, mă trezesc din plictiseala pașilor cu nările inundate de un miros venit de undeva din adâncurile copilăriei mele.
Mirosul înecăcios, dulce, de coceni arși. Nu îmi pot aminti mare lucru, secvențe tulburi îmi învăluie mintea, fumul parcă prinde formă, trecând prin nările mele direct în creier.
    Îmi amintesc de toamnele din sudul Argeșului, mereu ude, mohorâte, bălți pe oriunde călcai. Noroiul era peste tot, pe haine, pe față, mai ales când eram copil. Totul era o mare mocirlă, tot ce îmi amintesc, perfect, este fumul, fumul acela specific de lemne și coceni ce ieşea din primele scântei, ale plitei din bucătăria de vară, care îmi făcea ochii să lăcrimeze și îmi îmbiba hainele de o duhoare acră. 
    Tot satul se acoperea din primele ore ale dimineții cu pătura de fum, hornurile își ridicau spre cer limbile cenușii. Aveau mereu altă nuanţă, în zilele însorite fumul se ridica repede și dispărea la fel de repede, dar, când cerul se lăsa greu, plin de nori ce scuturau ploaia sub forma unei cernituri, limbile de fum parcă nu vroiau să iasă. Se târau încet din hornuri, câteva palme spre nori, apoi se risipeau greoi peste crengile zarzărilor, îl vedeau cum își face drum spre via din spatele casei încercând parcă să se ascundă sub bulgării de pământ.
    "Rar ploua ca să îi spui ploaie, dar umezeala tot îți intră în oase!" se plângeau cei mari. Copil fiind alergam cu frate-meu și câțiva copii din vecini prin toate colțurile, prin fânare, pătule, când nu nu vedeau ăi bătrâni. Ne ascundeam și făceam "cazemate" prin snopii de coceni îngrămădiţi în jurul zarzărilor şi prunilor de prin livadă.
    Făceam turnuri, şi ţineam schimburi de pază, nici noi nu ştiam împotriva cui. Ne mai alergau din când în când curcanii  şi poate câte un cocoş, în rest nici câinii nu ne băgau în seamă. Dar fortăreţele de coceni creşteau, ajungeau să aibă turnuri, porţi, din când în când mai apărea şi câte un steag. Era un zarzăr bătrân, lângă vie, în partea stângă a lacului cum veneai de la bucătărie, l-au tăiat acum câţi va ani, nu murise Tataie, încă. Pe el ridicam cele mai zdravene forturi, se urca frate-meu şi supraveghea curtea, râdea mereu de mine că eram prea gras să mă urc în el. Aveam şi eu copacul meu, o salcie pletoasă ce pleca din marginea lacului, dup ce ploua ziceai că iese de sub apă, ce îşi întindea coroana câţiva metri deasupra bălţii de lângă lac, spre căpiţele de fân. În ea mă urcam, nu doar pentru că puteam ci pentru că mă ţinea. 
    Ne băteam cu bâte, întram mereu în odăiţa fratelui mamei şi furam sârmă să legăm beţele de curea sau sfoară pentru arcuri, din care nu pleca nici o săgeata, în mare parte pentru că nu aveam săgeţi, nu pentru că nu erau niciodată întinse bine, sau se rupeau la prima încercare, apoi deveneau bice. 
    Un singur loc era de neatins, povarna, pusă în spatele curţii, lângă gardul de la uliţă. Groapa de borhot, mereu caldă şi parfumată ne zbârlea pielea, de fiecare dată când o vedeam ne aminteam poveştile bunicii şi ne imaginăm chipul personajelor acestor poveşti, dar şi aşa aruncam bolovani sau puneam provocări, să vedem care merge mai aproape. Acolo se făceau lucruri de oameni mari, iar noi nu aveam voie, nu fără ei.  
    Se ţipa la noi din toate părţile, uitam mereu de mâncare, iar seara venea cu orăcăieli, atunci era cel mai frumos să stai în turnurile de coceni. Eram doi şi pe lângă noi se adunau mereu cel puţin încă pe atât. Tataie îşi vedea de ale lui prin curte, îl mai auzeam din când în când mormăind câte ceva, mai mult să ne facă atenţi de prezenţa lui, decât să ne certe. Adevăratul "inamic" era cel cu batic, mereu cu gura pe noi să fim cuminţi, şi mereu preocupată de mâncare, dacă era după Mamaie, mâncam de doişpe ori pe zi, era bucuroasă când ne prindea de două.
    Toamna aici, era udă, rece şi mereu îmbrăcată în noroi. Aveam pomii din livadă şi câţiva frasini pe lângă gard, pădurea era departe, aici câmpul îşi spunea cuvântul. Vântul alerga dement în toate părţile, şi cât vedeai cu ochii cerul săruta pământul.  Mirosea mereu a fum, borhot şi ceaţă.