Idei peste idei,
te lovesc atunci când nu ai nevoie de ele, sau timp. Măcar de te-ar lovi , din
când în când câte una bună, e boala vârstei, orcărei vârste, în special pe acum
ai cele mai tari idei. Partea cea mai bună
e că sunt perfecte şi exterm de rezistenţe, se agață una de tine și nu îți mai
dă drumu. Sunt convins că nu doar eu am avut parte de o asemenea idee, o idee
perfectă ce te aruncă în perete, treci de el şi îţi dai seama că ai făcut o
mare greşeală dar eşti prea orgolios să îi întorci spatele chiar dacă poţi. La
vârsta asta nu contează ce greşeli faci, nu? E suficient timp să te ridici, să
te scuturi şi să mergi mai departe. Nu am crezut că e posibil ca o idee proastă
poate fi cea mai bună idee.
În
urma unei asemenea idei am ajuns să am un job frustrant la un callcenter pentru
o companie de vânzări, unde stăteam 8 ore pe scaun şi sunam client după client
încercând să îi mai vând câte o tigaie, un robot de bucătărie, sau mai ştiu eu
ce aveam prin broşurile şi în ofertele noastră „valabile pentru clienţii
speciali”. Partea frumoasă erau reacţiile celor din jur, reacţii ce îmi
confirmă faptul că nu doar eu am avut asemenea idei, care mă întrebau unde
lucrez, iar în urma răspunsului eram călduros îmbrăţişat de glume proaste,
compătimiri sau mereu flatantul „băăă, nasol!”;pauza de după eră cireaşa de pe
tort.
Trecând
peste, după două săptămâni de muncă, în care în ciuda programulu „lejer” mă
băgam la somn pe la zece, mă obosea foarte mult gândul că trebuie să mă apuc de
învăţat, astfel adormeam pus pe treabă; în urma unei vizite făcute de o amică
aflu că se fac angajări şi nu oriunde, ci în Club A. De pe la şaisprezece ani
tot lucrez prin baruri sau prin diferite locuri, de ce nu şi într-un club. M-am
văzut ieşind din groapă, scăpase-m de birou, de telefoane, de vânzări, recunosc
am regretat plăcerea de a citi numele unora din potenţialii clienţi, din motive
evidente nu am să precizez aici nici unul din aceste nume, dar putem vorbi în
particular, le-am reţinut pe cele mai „bune”. Nu e foarte amuzant să le rostesc
pur şi simplu, dar dacă pui înainte cuvintele: „Bună ziua, se poate cu
doamna/domnul...” sau „Doamna... la telefon”, e cu adevărat educativ, depinde de
ce educaţie vorbim.
Acum,
cu mâinile înfipte în pământul argilos, mă trăgeam uşor din groapă, vedeam
lumina, simţeam briza, aerul prospăt mă învăluia, apoi simt un pumn în piept;
de la dureri de cap la dureri de spate. Am trecut de la dat telefoane la mutat
mese, lăzi de bere, cutii şi alte articole decorative de prin bătătură. Dar nu
era rău, aveam mai mult timp liber, lucram o zi da, una nu, nu contează că
dormeam până la prânz, a doua zi era liberă.
Acum, teoretic, aveam timp de învăţat, şi m-am apucat, printre serile de
club, muncind, nu petrecând, că să îi liniştesc pe ăia care au de comentat,
starea permanentă de oboseală, răceala ce m-a bântuit o lună, poate chiar mai
bine şi alte câteva probleme de ordin personal, am reuşit să rumeg puţin Eliade
şi Rebreanu, nu mai mut că mă temeam de exces.
Lăsând
gluma pe mai târziu, am avut ocazia să văd lucruri de care doar auzeam, şi să
cunosc oameni de care m-am temut, pe care i-am respectat, dar şi mai mulţi pe
ale căror capete dorem să testez rezistenţa scaunului, din fericire nu am putut
plasa o persoană în două categorii. Am văzut cu adevărat ce înseamnă excesul de
alcool şi urât şi frumos, îi mai mutam prin bar pe ăia care cădeau prin colţuri
sau îi căram afară pe cei ce adormeau pe mese. Am fost martor la o mulţime de
scene de o violenţă cinematografică şi am văzut organul de ordine mai penibil
ca oricând. Oamnei între oamneni, chiar dacă mulţi lipsiţi de umanitate. O
mulţime de scene ce ar putea scrie volume de bancuri dar la fel de multe feţe
pe care puteai să citeşti romane. Feţe îmbibate în alcool, sufocaţi de dorinţe
carnale, eliberând sub lumina obscură a clubului prezenţa iraţionalului, şi
nepăsării. Nu au timp să te văd decât pentru a îţi cere o ţigară. Pare absurd,
dar acolo jos toţi se transformă, devin vânători şi vânat. Fumul nu îţi mai dă
voie să respiri iar muzica nu te lasă să te odihnejti, trupul îţi intră în
sevraj iar creierul e mult prea amorţit să reseteze funcţiile secundare aşa că
rămâi pe primar, nu mai contează cine te vede, cu cine eşti sau ce urmeză să
faci. Am plecat cu gândul să umplu
aceste rânduri cu o mulţime de detalii, care mai de care, dar, realizez că nu
are rost. A fost o vară grea, frumosă, poate cea mai frumosă din viaţa mea, de
până acum, am trăit dincolo de baricade, dincolod e siguranţa pe care o
cunoşteam atât de bine. De data asta am fost un actor mort, refuzând
interacţiunea cu scena, cu publicul, am asistat la ierarhia socială impusă de
puterea financiară, oameni ce se umileau din frică sau din prostie dar
indiferent de motiv erau convinşi că aşa trebuie să fie. Trecând prin toate
astea guşti pateticul, simţi mizeria şi inhalezi putoarea ce te apasă acolo
unde nu vrei să ajungi. Teatrul acesta pe care toţi îl cunoaştem dar cu care
suntem atât de obişnuţi încât nu îl mai vedem, prinde culoare şi se face
observat atunci când îl priveşti de lângă peretele din spate, trăgând cu poftă
din ultima ţigară mototolită pe care o strângi între degetele înegrite de
praful de pe lăzi gândindu-te, ba chiar zâmbind că tu nu eşti acolo decât
pentru o vară, că vei face altceva mai mul decât atât, ceva mai important, iar
înainte de ultimul fum la care eşti nevoit să renunţi pentru că te strigă şeful
de sală, te învăluie sila pentru propria persoană că nu ai făcut mai mult să nu
ajungi nici măcar în momentul acela acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu